I Ferrandi, Padre e Figlio.

Questa, come quella in alto nella testata del blog, è una foto famosissima:sono i momenti in cui gli Autonomi sparano a Milano, in Via De Amicis, il 14 Maggio 1977, incuranti dei passanti, contro le forze dell’ ordine. Uccidendo Antonio Custra, 25enne Vicebrigadiere del III° Celere, colpito alla testa con una pistola Beretta 7,65, sposato ed in attesa di una bambina. Condannato per concorso in

E’ peggio "stronzo" o "traditore"?

L’uomo nuovo nel nuovo mondo governato dal nuovo ordine, non si stupirebbe nemmeno piu’ se domani dovesse essere inquisito da un qualche tribunale situato in un anfratto qualsiasi del globo, in quanto “stronzo”. La fantasia mostrata dagli invisibili che governano la Terra e’ cosi’ imprevedibile che ogni cosa e’ ormai ritenuta possibile. Il Mondo libero mette in galera chi nega che sia mai

Marius Niculaescu.

Eu am fost arestat din uzina pe data de 19, dimineata pe la 11. Din sectia mea am fost singurul care fusese in oras. Era o sectie mare, “Energetic”, dar cu foarte putin personal. Din tot sectorul Energetic eu am fost singurul care am fost in oras. Lucrasem in tura de noapte si i-am auzit pe baieti trecand pe strada, am coborat si m-am dus in centru. Nefiind implicati alti colegi din sectie, am fost mai greu recunoscut, dar m-au recunoscut din clipa cand am dat tabloul jos. Eram o tinta foarte cautata. Pe data de 19 m-au chemat la personal, cum ca am o problema cu legitimatia si cu buletinul. Am inteles ca asta se intampla, dar n-aveai cum sa stii sigur. La un moment dat am vrut sa ies pe alta poarta din uzina, dar era greu. M-am dus la personal, m-au luat doi politai, m-au dus la Militie si a inceput interogatoriul. Bataile crunte si adevarate le-am luat la Brasov, de la ofiteri care niciodata nu si-au declinat calitatea. Unul era brasovean, altii nu, erau adusi din tara, primisera forte proaspete. Cert e ca ei au dat cel mai tare, brasovenii, pentru ca erau direct responsabili de ce s-a intamplat in orasul lor, mai ales pentru ca n-au reusit sa ne opreasca. Nici bucurestenii nu s-au purtat cu manusi cu mine, dar aici tortura a fost alta: nesomnul – nu stiu cat n-am dormit. Cert e ca te luau la 10 si un sfert, la 5 te lasau dupa desteptare si pe tot parcursul zilei nu aveai nici voie sa te asezi. Singurul lucru acceptat era sa te sprijini de zid. Cat priveste mancarea, n-am crezut pana atunci ca se poate face ciorba de muraturi, de gogonele. Prost hraniti, nedormiti… cand intram la 10 si un sfert in ancheta, intotdeauna anchetatorul meu avea o cana mare de cafea, cam la un litru. Nu mai bausem cafea naturala de foarte multi ani. Acasa beam nechezol. Cat am stat in ancheta cred ca am baut 10 litri, naturala, facuta tare si buna. Cafea dupa cafea, bataie dupa bataie, dar dupa trei zile nu mai gandesti normal, sentimentul asta de autoaparare nu mai functioneaza normal, ce te intreaba aia raspunzi. Primele trei zile am opus rezistenta, am incercat sa ascund ca fratele meu a fost cu mine – fratele meu era minor. Dupa trei sau patru zile, mi-a aratat fotografia, cum il trageam pe fratele de mana: “Mai, nu mai ascunde, uite aici fotografia, e clar”. Si tot cosmarul asta de ancheta s-a terminat printr-o vizita tot in aceeasi cladire, dar cumva separata de IGM. Era clar ca era Securitatea; se schimbase peisajul. Deschideai o usa, dincolo erau covoare persane, pe hol birourile erau mai bogate. Ce mi-aduc aminte: la Securitate, zece pasi de la intrare, pe culoar a iesit dintr-un birou si a intrat intr-un birou Postelnicu. Cat era de ministru, mi-a tras o bataie… am cazut in patru labe. Din cativa pumni, omul ala m-a pus pe jos. Dupa care m-a bagat in alt birou, unde un tip cu grad de Securitate, clar, era mai elevat, mai dur, m-a pus sa scriu un angajament in care ma angajam sa respect orice hotarare s-ar lua, chiar daca nu va fi dictata de judecata. Dupa care a urmat simulacrul acela de proces. In spatele salii era biblioteca clubului. Inainte sa intram ne-a bagat in biblioteca, ne-a tinut o mica informare. “Tu vei primi atatia ani. Problema este ca nu trebuie sa te opui, ati semnat un angajament, tineti-va de el. Nu va pati nimeni nimic. Veti pleca, veti fi deportati in tara. Veti lucra in alte intreprinderi, nu veti mai avea de a face cu Brasovul, dar e cea mai buna solutie pentru voi si cea mai umana”. In timpul anchetei, cam pe la jumatatea perioadei cat am stat in Bucuresti, bineinteles ca aveam colegi de celula. Oameni care, clar, erau pusi sa informeze pe anchetatori despre ce vorbim intre noi, tipi care se asteptau la condamnari de 20 de ani, cu delapidari imense, de milioane si milioane de lei. Imi aduc aminte ca unul fusese director pe la o cooperativa si avea lipsa doua milioane. Cu astfel de oameni eram tinuti acolo si toata lumea ne spunea: “Baieti, asta este, nu mai ascundeti. Oricum zeghea este pentru voi. Conteaza mai putin ce o sa scrieti in declaratia aia”. Anchetatorii, la fel. Ii simteai pe anchetator ca nu era goanga, chiar credea chestia asta. Se uita la tine si spunea: “Pacat, esti tanar, dar la ce ati facut voi, nu exista pedeapsa in Codul Penal”. Pana la momentul acela eu am avut senzatia ca Securitatea este un organism al statului care e cu ochiul pe noi; “ochiul si timpanul” ne asculta si ne incondeiaza acolo. Abia dupa ancheta am reusit sa intrevad asa, o geana, din ce a insemnat Securitatea. Erau niste oameni nici pe departe educati, niste brute, pusi pe ucis. N-avea nici o legatura cu ce ni se povestea, cu securistul care ne apara de spioni, sau de altceva. Nu era nici macar ce ne inchipuiam noi ca este Securitatea: un organism puternic, pe langa care nu e bine sa te dai. Nu, erau niste ticalosi, in adevaratul sens al cuvantului, care traiau si se simteau bine cu ce ne faceau tuturor.
Dupa ce ne-a judecat, ne-a trimis in tara; eu am fost la Botosani. Acolo, tot asa, in fiecare joi eram la Militie sa facem apelul sa vada ca suntem, ca existam, ca ne-am facut treaba. Cel putin pe mine nu m-a intrebat niciodata nimic despre cei din jurul meu, dar trebuia sa fiu acolo. Comandantul Militiei din Botosani era Diamandescu, a fost si adjunct de ministru dupa Revolutie. Tot asa, din soapte, am auzit ca el fusese mutat disciplinar la Botosani. Eu am tot ezitat sa-mi schimb buletinul de Brasov cu buletin de Botosani. Am ajuns sa fac tot felul de lucruri, sa-mi iau gazda. La Militie trebuia sa-mi fac viza de flotant si cand mi-au cerut buletinul am zis ca n-am buletin la mine. Au incercat sa-mi dea un apartament, n-am vrut sa-l iau, de ce? Pentru mine insemna ceva ca sunt brasovean; am zis ca trece pedeapsa de doi ani, cat o fi, o sa ma prezint undeva in Brasov si nu se va mira nimeni ca vreau sa ma angajez. Dar cu vreo luna inainte de Revolutie, Ceausescu a facut o vizita in nordul Moldovei. Toata lumea s-a agitat, Militia, Securitatea. A facut o vizita si in Botosani, chiar in intreprinderea in care lucram eu. M-au luat frumos, m-au bagat la beci, “stai aici, pana trece vizita, ca cine stie cum iesi cu scrisoarea in bot sau ce-ti mai trece prin cap”. Dar mi-au verificat dosarul si au aflat ca “asta, uite, au trecut doi ani si n-are buletin de Botosani”. Si Diamandescu mi-a cerut buletinul: “E sarcina, trebuie sa-ti faci buletin de Botosani”. “Dar nu mai conteaza, au trecut doi ani. Gata, mai am o luna de zile, se fac doi ani si eu plec la Brasov”. “Bai, nu e, da-mi buletinul acum”. A chemat un subofiter si s-a intors cu viza mea pe buletin. Dar in timpul cat subofiterul a fost plecat cu buletinul la stampilat, zice: “N-o sa pleci in Brasov numai ca ti s-au terminat tie cei doi. Nu astfel de pedeapsa ai avut”. Si eu, care tinusem atata cu dintii de buletinul ala, am spus: “Domne, n-aveti ce sa-mi faceti, eu pe 10 decembrie, cand se implinesc doi ani, am plecat de aici”, la care: “Mai, mai asteapta ca poate o sa ajungi inainte de Craciun, cine stie”. Asta o spunea un om care stia ca se va intampla ceva. La o luna dupa aceea a avut loc revolutia. Nici acum nu cred, cum nici atunci nu am crezut, ca a fost ceva spontan; eu cred ca totusi multa lume stia dinainte, cu aproximatie, pana si data la care va fi revolutia.

La Rivolta Anticomunista di Brasov del 15 Novembre 1987.

Nei 2 articoli precedenti abbiamo esaminato la situazione rumena del Novembre 1987. Come ho esposto, la Securitate controlla la vita di ogni singolo cittadino. Ma nonostante questo, nella notte tra il 14 ed il 15 Novembre 1987 viene dichiarato uno sciopero spontaneo in alcune società statali, come la Uzina Tractorul Braşov e la Intreprinderea Autocamioane Brasov, nella città omonima, dagli operai, logorati dai turni di lavoro disumani, dalla miseria delle condizioni di lavoro e dall’ aver appreso che il salario avrebbe subito una decurtazione del 30 %. La rivolta dilaga in tutta la città, diverse sedi del Partito Comunista sono prese d’ assalto, ed i simboli del potere comunista, dai ritratti di Gheorge Gheorghiu-Dej a quelli di Nicolae ed Elena Ceausescu vengono buttati in strada e dati alle fiamme. La rivolta durerà due giorni e mezzo, durante la quale la popolazione supporterà i rivoltosi con pane, acqua ed il poco cibo reperibile in quel tempo. Per la prima volta risuona il grido che diventerà famoso due anni dopo, “Jos comunismul si Jos Ceausescu !”, “Abbasso il comunismo e Ceausescu !”. Risuona la canzone proibita, oggi Inno Nazionale Rumeno, “Desteapta-te romane”, “Risvegliati, Romania !”. Esaurita la rabbia contro le icone comuniste, la rivolta assume toni non violenti, e molti bambini vengono messi davanti alle manifestazioni che si moltiplicano in tutta la città.
Poi, implacabili, interverranno i reparti speciali dell’ Esercito, almeno tre persone saranno uccise, trecento gli arrestati, moltissimi i deportati ed i torturati. Ulteriori misure di repressione, come la diminuzione del salario ed il licenziamento furono poi applicate in seguito.

Danut Iacob

Eu am fost arestat in data de 18 dimineata. M-au cautat seara, dar nu m-au gasit, mi-a zis un coleg de-al meu. Am fost reclamat la Militia din orasul Sacele, locuiam la Sacele la parinti, ca s-a comis un viol pe raza cartierului, semnalmente corespund, sa vin pana la Militie sa dau o declaratie si sa fac o confruntare cu victima. “Nu se poate, zic, sunt casatorit de doua saptamani, sotia e de fata. Cum sa fac asa ceva?”. Si-a cerut scuze fata de sotie, mai era numai tata, mama era plecata in statiune. Si zice: “Nici un deranj. Intri pana acolo, dai … ti-e frica? “Cum sa-mi fie, domn’e frica? Hai sa mergem, ca tot plecam la serviciu. “M-au urcat intr-o Dacie verde unde mai erau doi indivizi solizi. “Domn’e, panala Militie sunt 50 de metri, sa nu ne inghesuim in Dacie”. “Nu domn’e, vino incoace!”. Am intrat acolo, zic: “Arata-mi-o repede pe domnisoara care e, sa vedem. Ma grabesc sa ajung la munca”. Cum au bagat masina in curtea Militiei, din start m-a pocnit cu bastonul dupa cap si a zis: ” Stii ce-ai facut duminica?”. “Eu am fost la serviciu…” “Las’ ca acum o sa vezi tu”. Si acolo mai erau inca doi oameni, Buceanu Aurel si Gradinaru Ion si i-am intrebat: “Cu voi ce e? Daca te-au bagat in camera asta, e clar. Si tu lucrezi tot la “Steagu”? “Da, lucrez la “Steagu”. “E clar, acum se leaga”. Ne-a bagat intr-un Aro. Acolo n-a mai fost nimic, n-a mai fost nici o confruntare, n-a fost nimic nici o domnisoara care, chipurile, ar fi fost violata de mine. Ne-au dus la sediul Militiei centrale. Acolo a urmat ancheta. Declaratii: “Pe cine cunosti”?. Ma gandeam, in mintea mea, ca era clar ca stiau deja, cine a mai fost arestat pana joi. A fost arestat Cornelus Vulpe, Gherco. De Farcas nu stiam daca e luat sau nu-i luat.
Imi zic: declar si eu pe colegii mei, cu care eram cei mai apropiati. Si am declarat: “Respectivii au fost”. “Ce-ai facut”? “Pai, am fost acolo…” Bineinteles ca in prima declaratie data eu n-am vrut sa scriu adevarul, asa ca am scris ca am facut altceva, am spus ca am fost cu o amanta. Ei imi insuflasera ideea asta cu violul. N-a tinut, m-au batut pana mi-am zis ca nu mai tine cu chestii din astea. Dupa ancheta au pus in fata mea niste poze, sa ma recunosc. Era un grup de persoane, au zis: “Domn’e, tu esti asta”. “S-ar putea sa fiu eu, dar aici sunt in tricou, acum e iarna…poate m-ati fotografiat la un meci de fotbal. Si atunci zice :”Bine, cauta-te tu pe aici prin poze”. Cand ma cautam prin poze, omul a iesit, si a intrat altul: “Ce faci, ma, aici” Zic: “M-a lasat domnu’ sa caut”. A! M-a luat la bataie; ce caut in poze. Eu le-am strans, le-am pus in dulap. A venit celalalt inapoi: “Te-ai gasit?”, “Pai, stiti, a fost un alt domn, m-a rugat sa nu ma mai uit”. “Ma, tu faci misto de mine, iti bagi joc de mine? Eu te pun sa-ti faci treaba…” si iar m-a luat la bataie. La un moment dat, m-am saturat, unul intra, altul iesea, si am lasat pozele, am lasat tot si am zis: Domn’e, ce vreti sa faceti cu mine?”. “Cine e in tabloul ala?” “Ceausescu.”. “Ia da-te, ma, mai aproape! Cine e acolo?” “Ceausescu”. Mi-a dat un baston peste cap: “Tovarasul Nicolae Ceausescu!” “Ma scuzati, tot aceeasi persoana e, nu e…” Zice: “Fii atent aici – mi l-a pus mai jos, la pozitia nasului -il tii cu nasul acolo pana vin eu”. Am stat un minut, doua, mi-era frica sa nu-l scap. Pana la urma l-am scapat. A intrat alalaltul: “Ce-ai facut? L-ai dat jos pe Ceausescu?”. “L-am dat, domn’e”. Pac, da-i bataie, la picioare, la maini, iar ma lua la bataie, la picioare, la maini, cum apuca. Cum intra unul: “Care e ala care l-a dat jos pe Ceausescu?” “Ala de-acolo!?. Nu va mai spun acum apelativele cu care mi se adresau, si ma luau la bataie. Bataie de nota 10. Pana a doua zi dimineata am stat in toate anchetele astea. Cand m-a dus pentru prima data in beci, am gasit acolo si un alt coleg al meu, Bordei Nicolae, si pe un alt coleg, Broasca, de la Scularie, l-am cunoscut ulterior. I-am intrebat: “Bai, nea Nicule, ce-ai facut domn’e?” Zice: “M-au batut astia de m-au nenorocit”, era cu mainile umflate, “dar eu n-am fost la munca”. “Nea Nicule, atunci scrii ca n-ai fost. Il iei pe nu in brate, ca daca nu, ne omoara astia”. El a fost scos la ancheta, n-a mai rezistat la bataie si a zis ca a rupt un tablou de acolo. Cand a venit inapoi, zic: “Ce-ai scris?” “Am scris ca am rupt un tablou.. “No, de acum o sa te bata incontinuu pana o sa recunosti tot”. Intr-adevar, asa s-a intamplat. Mult timp el a fost suparat pe mine, ca ne scotea cand pe mine, cand pe el si el spunea ca il torn pe el, ca il spun, fiindca pe il batea si el recunostea tot, ii baga toate faptele pe care nu le-afacut. El recunostea, sa nu mai ia bataie.
Pe urma, am fost mutati la Bucuresti. Aici a povestit colegul meu despre senzatia aceea ca vom fi impuscati pe drum, atunci cand s-a oprit masina. La Bucuresti, am avut parte de aceeasi tortura; o bataie, asa, rupta din rai. La un moment dat m-a bagat intr-un birou si mia- zis: “Scrie exact tot, tot ce ai facut”. “Pana acuma am scris numai asta”. “Daca ai scris numai asta, acum scrie povestea Alba ca zapada si cei sapte pitici”.
Am scris toata noaptea Alba ca zapoada si cei sapte pitici. Nu m-au mai intrebat nimic. Dimineata m-au dus in camera si am manat ceaiul ala care ni-l dadea. Cred ca de vreo trei ori am mancat cat am stat acolo. La o jumatate de ora, m-au luat din nou. M-au dus intr-un birou unde erau doua persoane bine facute si mi-au zis: “Mai, Iacobe, tu esti un catar, esti incapatanat.
Nu vrei sa recunosti nimic”. “Domn’e, zic, am recunoscut tot ce am facut… cum l-am lovit pe maistru, am povestit cam tot”.
Dupa care anchetatorul zice: “Ba, pentru ce ai facut tu aici” si s-a lasat asa pe fotoliu, “daca scapi cu 25 de ani, e bine. S-ar putea sa te-mpuscam”. In momentul ala a intrat un tip solid, zic e: “Du-l la aer”. Nu auzisem pana atunci de “aer”, nu stiam ce inseamna aia. M-a bagat intr-o celula inchisa complet, deasupra se vedea cerul, era cu plasa. Usa era cu vizeta si, probabil, acum fac legatura, erau niste urme de rugina, dar eu am zis ca e sange. Si m-a lasat acolo. M-au lasat acolo intr-un colt, am zis “Tatal Nostru, si mi-am spus: “Asta e acum, deschide vizeta, baga ala, da cu furtunul si gata, m-a impuscat”. Am simtit atunci ca n-am primit 25 de ani, ci ca a hotarat el ca merit pedeapsa capitala pentru ce am facut. Dar n-a fost asa. Eu am crezut atunci ca m-a auzit Dumnezeu cum m-am rugat.

Iosif Farcas

Eu am fost arestat in data de 19 noiembrie, la 4 zile dupa intamplare, deci in joia urmatoare. Intamplator, in saptamana care a urmat dupa 15 noiembrie, am fost in schimbul III. Eram acasa dimineata cand m-au arestat. M-au dus la Militia din Brasov, m-au tinut in picioare cam de la 9 jumatate pana la ora 16 dupa amiaza, intr-un birou unde erau foarte multi arestati. Dar nu am recunoscut pe nimeni, nu erau colegii mei din sectie; erau tot din uzina, probabil, arestati. Pana la ora 16 am stat in picioare si la ora 16 jumatate, sa zic, am fost dat in primire unui securist in civil care mi-a spus asa: “din acest moment esti un numar de inregistrare”. Nu s-a recomandat, era foarte plictisit, mi-a spus ca de duminica ancheteazsa intr-una – era joi, va dati seama, era foarte plictisit, nervos si obosit pentru ca a avut de lucru cu anchetele. El mi-a recomandat sa recunosc tot ce am facut, sa nu minimalizez participarea mea la manifestatie si sa recunosc ca am spart usa la Primarie si ca l-am lovit pe primarul Calancea. Atata mi-a spus in acel moment. Dupa aceea am fost coborat in celula. La ora 10 si jumatate am fost dus undeva la etaj. Celula unde am stat pana atunci era la parter sau chiar la subsol. Dupa stingere, am fost dus la etajul III sau IV, era intuneric, nu puteam sa-mi dau seama. Am fost legat la maini cu catuse, dus intr-un birou si am fost batut de la ora 23 pana dimineata la 5 de capitanul Radoi. Asa s-a recomandat, era imbracat civil. Am fost batut cu bastonul la palme pana dimineata cand se da desteptarea, la ora 5. In tot acest timp n-am fost pus sa dau nici o declaratie, trebuia numai sa recunosc verbal ca l-am batut pe primarul Calancea si am spart usa la Primarie. N-am vrut sa recunosc acest lucru pentru ca nu era adevarat si atunci mi-a promis ca a doua seara ma face arsice. Asa mi-a spus. Norocul meu, daca ii puteam spune noroc, a fost ca vineri, dupa acea noapte, la ora 1 dupa amiaza, am fost mutati la Bucuresti. Incarcati in duba, legati, geamuri vopsite la duba. Se stie cum. Cu escorta, bineinteles, cu escorta, cu arme.
Am fost transportati la Bucuresti. Am stat in celula cu colegul meu, Filichi Gavrila. Am fost anchetati numai noaptea si tot numai cu bastonul de cauciuc. Nu stiu cum au fost batuti colegii mei. La Bucuresti am fost batut foarte rau de locotenentul major Iordache, asa s-a recomandat (tot civil era), de capitanul Carp si de maiorul Florea. Au mai fost doi civili (toti erau civili) care m-au batut, dar nu s-au recomandat.
Mi s-a spus de la Brasov ca voi fi un numar de inregistrare. Anchetele au decurs in mod foarte brutal. Nu ii interesa adevarul, ii interesa sa scoata niste vinovati. M-au obligat pana intr-atat incat sa recunosc ca am spart niste abajururi, nu stiu ce.Un anchetator mi-a spus ca nu se cumuleaza pedepsele si simplul fapt ca ai participat la manifestatie era o vina, puteai foarte simplu sa fii condamnat numai pentru atata lucru, nu mai trebuia sa recunosti ca ai spart nu stiu ce. “Nu se cumuleaza pedepsele, scrie acolo ca ai spart niste abajururi”. S-a vazut clar, pe Ceausescu nu il interesa atunci un proces politic, pentru ca se spunea ca in comunism nu exista oponenti politici. Ei ne-au condamnat pentru huliganism, dar pedeapsa a fost ca pentru actiune politica. Ancheta a durat doua saptamani la Bucuresti. Securitatea stia foarte bine cum sa-si puna in aplicare planurile. Si prin batai, dar si prin promisiuni, ne-au convins sa scriem ce voiau ei. La inceput, pe mine m-au lasat sa scriu ca un grup de muncitori s-a adunat in fata intreprinderii, dupa cateva zile m-au obligat sa scriu ca un grup de elemente turbulente, iar dupa alte zile m-au obligat sa scriu ca un grup de elemente huliganice au facut nu stiu ce. . Ei, treptat, ne-au adus pana in situatia incare sa scriem, cu propria mana, ca suntem huligani. Asta s-a vrut. Ce a urmat se stie, cu procesul de la Brasov.
Ar mai fi de spus, anticipand putin lucrurile, ce am patit dupa ce am fost deportat la Filiasi. In 1989, in 16-17 decembrie, am inteles ca s-au trimis forte de represiune la Timisoara si din judetele Gorj, Dolj si Valcea. Garzile patriotice, cum le spuneau ei, imbracati in tinuta de garzi, cu bastoane, cu cozi de matura, cu cozi de lopeti, astea erau armele pentru garzile patriotice. Pe colegii mei de la Filiasi, unde am fost eu deportat, i-a adunat la schimbul III intr-o seara si le-a spus: “Stiti ce s-a intamplat la Timisoara? Trebuie sa trimitem acolo forte de ordine, garzile patriotice, ca un grup de huligani la Timisoara nu stiu ce au facut”. Si pe barbati i-a incarcat in trenuri in acea noapte si i-a trimis. Mie mi-a spus: “Tu, Iosife, nu mergi”; eu nu aveam voie sa merg pentru ca, vorba aceea, eram mutat acolo. Mi s-a recomandat sa nu spun la nimeni ca sunt din Brasov si, pe cat posibil, sa nu vorbesc ardeleneste, sa vorbesc olteneste. Chiar am intrebat: “Nu trebuie cumva sa ma imbrac in haine femeiesti?” si au zis: “Nu chiar asa”. Mi s-a interzis sa intru in localuri si sa stau de vorba cu oamenii. Asta a fost recomandarea lor, ca, daca nu-mi vad de treaba, vor veni de la Bucuresti si o sa-mi fac pedeapsa in celula.
In anchetele de la Bucuresti ni s-a spus sa recunoastem tot ce voiau ei, ca, daca recunoastem, beneficiem de circumstante atenuante. daca nu, vom primi circumstante agravante si mai putem primi un plus de 10 ani pentru nerecunoasterea adevarului. Prin aceasta politica de amenintari si promisiuni, pe mine m-au obligat sa scriu si ceea ce n-am facut de fapt. Asta a fost cele mai grav lucru. Cum am spus, ancheta a decurs intr-un mod foarte brutal si, in final, au obtinut ce au vrut ei, un adevar convenabil lor, ca apoi sa poata raporta ca i-au prins pe cei vinovati. Cand, de fapt, erau poate vinovati, in acceptiunea lor, pentru ca ne-au sustinut. Acesta a fost aparatul de represiune din Securitate si Militie. Anchetatorii pe care vi i-am spus erau toti civili, unii s-au recomandat. Ne-au anchetat intr-un mod foarte brutal.

Marius Boeriu

Am fost arestat in 16 noiembrie de acasa. Primisem un telefon de la niste fosti colegi de serviciu, n-am fost la munca, si mi-au zis: “Vezi ca vin si dupa tine, te cauta”. M-au gasit gata imbracat, si le-am sarit in brate. Era un colonel, Muresan, din Brasov, acum a iesit la pensie, cu alti patru insi. M-au dus la Militia Brasov. Pe scari, cand m-au arestat, mi-au zis: “Mama dvs lucreaza in Poiana, haideti sa dati o declaratie despre ce legatura are cu persoanele straine din Poiana”. Cand am ajuns pe scarile Militiei, m-au intrebat: “stii pentru ce esti aici?” “Bineinteles ca stiu, pentru ieri, duminica, 15 noiembrie”. Acolo au inceput sa ma bata. Adevarul e ca m-au batut vreo jumatate de ora pe scari, ca nu gaseau un birou unde sa ma bage sa ma ancheteze. Intr-un tarziu au gasit un birou, m-au luat mai mult pe sus, m-au bagat acolo, m-au pus sa dau o declaratie despre ce am facut. Bineinteles ca am zis ca am strigat sloganuri impotriva lui Ceausescu. In acel moment, sincer sa fiu, eram mandru de ce am facut. Impotriva lui Ceausescu, impotriva comunismului. A fost singura declaratie pe care am dat-o la Brasov. De la ora 15 pana pe la 12 noaptea numai m-au batut. N-am mai dat nici o declaratie. A doua zi ne-au incolonat in culoar la Militie, ne pregateau pentru plecarea la Bucuresti. Cum au specificat si colegii mei, ne-au pus catuse, fiecare avea o pereche de catuse la maini, dar nu le-au ajuns catusele, asa ca au scos si lanturi. Unii aveau lanturi, altii aveau catuse. La cat de multi eram atunci, au vazut ca nici asa nu le ajung si ne-au legat cate doi cu catusele de maini. Ne-au dus la Bucuresti. Aici am fost bagat intr-o camera cu un personaj destul de ciudat, eram pazit de oameni in verde, cred ca ai Securitatii. Am fost bagat in camera cu o singura persoana. M-a intrebat ce e cu mine. Am spus ca sunt cu evenimentele de la Brasov. El lucrase la o intreprindere de piele de prin Bucuresti, spunea, si era bagat la subminarea economiei nationale, dar, de fapt, el ma tragea de limba. Dimineata, cand ne aducea mancarea, aveam o jumatate de lingura de marmelada, un colt de paine si o cana cu ceai. El la ceaiul respectiv avea si ness si-mi dadea si mie, imi facea ness dimineata. Si ma tot intreba: “Dar pe cine mai cunosti…?”. Mi-am dat imediat seama ca este un informator de-al lor. Ancheta la Bucuresti a durat intr-un ritm infernal. Pur si simplu, lucrau in trei schimburi. Nu mai stiam cand e zi, cand e noapte, ce data e, cate zile au trecut de cand se aducea masa. Cand trebuia sa mananc, imi zicea: “464, – ca asa imi daduse un numar – pregatirea pentru ancheta”. Si eram scos. Cand ma intorceam nu mai gaseam mancarea. Ce m-a marcat pe mine tare – chestia cu 464, numarul acesta: dupa ce am scapat de acolo, am fost in deportare la Piatra Neamt, si am locuit la un camin de nefamilisti. Dupa un an de zile, daca auzeam o miscare noaptea pe holul acela unde stateam eu, saream din pat, ma intorceam cu fata la perete si asteptam sa vad ce se intampla. La Bucuresti a fost ancheta psihica. Pur si simplu m-a terminat psihic. La un moment dat, chiar, imi doream sa ma impuste si sa se termine odata cu treaba

Romania, Novembre 1987, Parte Seconda.

Eccoci dunque a questo Novembre 1987, una data dimenticata in Occidente, ma che anche in Romania non molti conoscono.
La situazione è gravissima in tutto il paese, nè si vedono prospettive nè di Glasnost nè di Perestroika del vicino Orso Sovietico, uscito sconfitto e malconcio dalla lunga e logorante Guerra Fredda, ovvero la Terza Guerra Mondiale. Ceausescu e la Securitate, come ho detto, controllano ogni persona, ogni movimento, ogni edificio. La Radio e la Televisione non trasmettono più le canzoni, i film ed i telefilm occidentali, per non spendere soldi. L’ unica musica è quella patriottica, spesso dedicata alla famiglia del Conducator, celebrato quasi come un antico Faraone da alcuni poeti del regime, tra cui Adrian Păunescu e Corneliu Vadim Tudor, quest’ ultimo poi fondatore e leader del Partito della Grande Romania, di cui in altri post ho già spiegato la vera linea politica, nazionalcomunista (peraltro continuatrice di quella di Ceasescu…), con alcune deliranti composizioni. Lunghe file di pensionati, gli unici che hanno tempo libero, si formano davanti a negozi semivuoti, in attesa spesso di non si sa cosa, qualsiasi prodotto andava bene, dalle famigerate verdurine sottovetro (fetide !!!), alla carta igienica, allo zucchero, al sale, alla farina.
Pochi, pochissimi privilegiati vivono nel lusso più sfrenato.
Ben pochi osano alzare la voce contro il regime, come Doina Cornea, Ana Blandiana e Mircea Dinescu. Altri vengono fatti sparire tra la paura e l’ indifferenza generale. L’ intera borghesia rumena, quella che fece conoscere Bucarest come la “Parigi dell’ Est”, è annientata, proletarizzata. I quartieri floreali residenziali un tempo custodi di splendidi giardini vengono abbattuti per far posto ad autentici casermoni fatiscenti. La Securitate, come rivelerà nei suoi scritti il Generale Mihai Pacepa dopo la sua defezione negli Stati Uniti, è implacabile ed arriva a colpire anche all’ estero.
Anche se, sotto le pressioni internazionali, il regime aveva dovuto chiudere il Lager di Sighet nel 1977, bastava un piccolo sospetto per finire sotto tortura e carcere durissimo. La popolazione era allo stremo.

(nella piantina, i Lagar comunisti in Romania)

Romania, Novembre 1987, Parte Prima.

Novembre 1987, il Muro di Berlino è ancora saldo, ma le prime crepe incominciano a manifestarsi nell’ Europa dell’ Est, grazie anche all’ azione di Papa Giovanni Paolo II°, Lech Walesa e Ronald Reagan.
La Romania invece sta vivendo uno dei momenti più bui della propria storia, dopo che il bieco dittatore Nicolae Ceausescu, che controlla capillarmente tutto il paese attraverso la Securitate ha deciso di pareggiare la bilancia dei pagamenti esteri facendo gravare il tutto sul Popolo Rumeno, attraverso una serie di limitazioni e privazioni che toccano il settore energetico e l’ alimentazione. Elettricità e combustibili vengono razionati a tutti, ospedali compresi, salvo rarissime eccezioni riguardanti gli alti esponenti del PCR, Il Partito Comunista Rumeno. Il popolo è quasi alla fame, e mentre Nicu Ceausescu usa gli aerei militari per farsi portare la birra preferita dagli USA, la Budweiser, nel paese non si trova quasi nulla, ci si fa la doccia con l’ acqua fredda e si va a dormire vestiti.
La situazione è completamente differente da quella che trovai nel mio primo viaggio, a 17 anni, nell’ Agosto del 1972, quando, per svariati motivi, il paese era il più ricco dell’ Europa comunista.
Primo motivo tra tutti era il carattere di questo popolo neo-latino: gran lavoratore, dedito alla famiglia, ospitale e solidale. In secondo luogo, gli speciali rapporti con gli Stati Uniti di Nixon, che in funzione antisovietica incominciò ad offrire milioni e milioni di dollari in prestito al regime. Dollari che però finirono spesso nei conti di Nicolae e sua moglie Elena, di pochi fedelissimi della Corte o usati per la causa palestinese dell’ amico Arafat o per esportare il regime in altre nazioni, come la Repubblica democratica del Congo di Mobutu.
Dunque, la situazione nel 1972 era ottima: diverse località di vacanza estiva erano piene di turisti, non solo stranieri, ma anche rumeni: alberghi di qualità superiore rispetto allo standard comunista erano sorti in diverse località come Mamaia, Eforie Nord e Sud, Venus, Jupiter, Saturn, Olimp, Neptun, Mangalia e Costinesti. Tra gli stranieri, i più numerosi erano i tedeschi per la forza del Marco, e gli italiani per la bellezza delle donne locali, a volte costrette ad una forma di prostituzione in cambio non solo di soldi (fiorentissimo allora era il mercato nero, ed il Leu, la moneta locale, poteva essere cambiato fino a 10 volte il proprio valore), calze da donna, profumi ma anche e soprattutto vaghe promesse di matrimonio, l’ unico modo per scappare in Occidente. Promesse spesso poi non mantenute, cosa che, insieme alla cattiva fama del nostro comportamento, contribuirono a costruire una pessima nomea sugli Italiani.
Però io mi trovai subito bene, feci subito molte amicizie, ed incominciai a conoscere e studiare non solo la Cultura Rumena, che avevo incominciato ad apprezzare già in Italia con le letture di Codreanu, Horia Sima e Eliade, ma anche a spiare e valutare il comunismo da vicino, cosa che era lo scopo del mio viaggio. Per testimoniare come fosse lontanissima dalla realtà la visione idilliaca prospettata in Italia del comunismo dal volto umano, che non è mai esistito e mai esisterà. Come vedremo infatti in questi miei post che dedicherò all’ anniversario della Rivoluzione Rumena, il comunismo è solo sinonimo di sangue, morte, miseria, distruzione, povertà e tirannia.

Vent’ anni fa.

9 Noiembrie 1989:cade Zidul de la Berlin.
Popoarele din Europa de Est redevin libere.
As vrea sa amintesc la aceasta data toti martirii comunismului ,inclusiv eroii de la Revolutia Romana din Decembrie 1989.
Cu speranta ca Italieni nu vor trai niciodata pe propria piele ceea ce istoria a condamnat !

TRAIASCA ROMANIA LIBERA ! TRAIASCA ITALIA LIBERA !

9 Novembre 1989:cade il Muro di Berlino.
I popoli dell’Europa dell’Est tornano liberi.
Voglio ricordare in questa data tutti i martiri del comunismo,compresi gli eroi della Rivoluzione Rumena del Dicembre 1989.
Con l’augurio che gli Italiani non provino mai quello che la storia ha condannato !
VIVA LA ROMANIA LIBERA ! VIVA L’ITALIA LIBERA !